Ieri am livrat o imprimantă la o grădiniţă. Staţi nu vă speriaţi, nu este o postare în stilul blogărilor mari, care scriu cum zugrăvesc casa, cum parchează maşina, sau ce ticăloşii li se întâmplă în trafic. Eu păţesc zi de zi ticăloşii în trafic şi nu consider că trebuie să mă screm pe blog să le explic la alţii ce viaţă "palpitantă" am. Nu , nu am o viaţă palpitantă, dimpotrivă. Am cea mai banală viaţă din lume. Am deviat tare de la subiect şi o dau în patetism. Patetismul e "programat" pe la sfârşitul postării. 

- Vai! tresări domnişoara Gabrielle la auzul tunetului. Spuneţi şi dvs. sir Bill- -continuă ea cu dulcele accent hispanic- nu seamănă leit Alfred cu domnul Brooks? Când am intrat în casă m-a frapat asemănarea lor.


Era prima schiţare de frază a nou-venitei şi faptul că i-o adresă lui îl făcu pe domnul Bill să roşească uşor. Îl intimidau femeile deosebit de frumoase. Pe de altă parte, remarca ei a auzit-o de la cel puţin 20 de persoane diferite. Întradevăr, asemănarea dintre Alfred şi tatăl lui era izbitoare. Acelaşi maxilar, aceeaşi linie a nasului, şi din păcate şi acelaşi caracter puternic, extrem de dominant. Ăsta era motivul pentru care cei doi s-au ciondănit mereu şi probabil din cauza asta, Alfred plecase în Argentina. Între cei doi a fost mereu o rivalitate tacită, care din când în când erupea ca un vulcan, foarte violent. Totuşi în cei patru ani de când Alfred venea pe acasă se împăcaseră extrem de bine. Chiar suspect de bine. Domnul Bill semăna mai mult cu răposata lor mamă. Şi îi moştenise servialitatea şi umilinţa oarecum nedemne pentru un bărbat, lucru care păstrase o oarecare căldură între relaţiile lui cu colonelul Brooks, dar totuşi simţea că tatăl lui nu-l respectă precum pe fratele lui. Remarca domnişoarei Gabrielle îi răvăşise o parte din amintiri. Încetinit de ele, răspunsul întârzia.

Disclaimer. Textul de mai jos este unicul text primit pe meil şi pe care am decis să-l public. Eu nu public căcaturile altora, dar textul de mai jos sigur vă va convinge că nu este un căcat. Dimpotrivă. Forma în care este scris şi francheţea lui, mă face să cred că este scris de un om care ştie ce spune. Exprimă extrem de clar şi concis adevăruri ascunse despre noi, despre origini, despre esenţa noastră. Unicul meu "merit" este că am stat o oră să pun în locul acelor caractere ciudate care înlocuiesc literele cu diacritice (pentru că aşa l-am primit), "Ş","Ţ","Ă","Â","Î". Pun "merit" între ghilimele pentru că în comparaţie cu munca colosală care s-a depus la acest studiu este nimic. Nu am rugat nimic, în viaţa mea, pe nici un blogăr şi nu aveţi nici o obligaţie faţă de mine niciunul, dar vă rog acum , dacă aveţi un blog (indiferent de trafic) şi citiţi textul de mai jos, daţi vă rog un copy şi la voi pe blog. Nu trebuie să menţionaţi "sursa", nu trebuie să daţi link către o nulitate ca mine, dar poate aşa se va afla adevărul. Poate nu ne va mai fi ruşine cu haina de români şi poate vom înţelege că nu am fost sortiţi să fim scursurile Europei, scursurile lumii. Doar noi ne-am complăcut în asta.

Eu nu am mai scris cam de mult despre miliţieni. Dar citind ce mizerii i s-au întâmplat amicului Raka ,nu pot să tac. Mai ales că azi a fost mare forfotă la mine la muncă, cu bulangii ăştia de miliţieni. Cine umblă prin centrul Timişoarei ştie ce greu este să găseşti un loc de parcare. Eu, ca şi şofer, m-am învăţat, mai ales că ştiu ce greu este să parchezi şi cum vreau eu să parchez cât mai aproape, aşa vor toţi. Mai nou, nesimţiţii ăştia de miliţieni, organizează un "cor de balet" -cum le zice un prieten- şi vin cu 2-3 utilitare de ridicat, plus o maşină de poliţie şi ei vor să înveţe cetăţeanul cum să parcheze. Bineînţeles că ei fiind organ al legii, şi ei stabilind regulile (făcute tot de ei) ca să ridice respectivele maşini,  parchează pe trecerea de pietoni. Păi unde altundeva, dacă nu este loc să arunci un ac?